Pneumonia

Putea fi altfel. Totul putea fi altfel. Aerul, mintea, drumul, vremea, starea. Incerc să respir, dar sufletul este sub o piatră. Un bolovan mare de apă. Ai spune ca apă face doar bine. Dar bolovanul ăsta a fost ascuțit de apă. Și se rostogolește în funcție de vânt pe sinea afișată pe jos. Fiecare atingere, doare, fiecare apăsare pe piele lasă o rană, mică, dar adâncă, după cicatrice. Nu există unguent pentru asa ceva. Petele acestea rămân. Găurile din carne rămân. Bunica mea ar spune că nu este lucrătura lui Dumnezeu. Eu spun ca asta este viața. Nu este personalizată, nu este pufoasă, nu este voită. Se așterne cu fiecare zi care trece, fiecare respirație și inspirație pe care o ai. E ceva ce apasă. E ceva ce ștrangulează plămânii, ca o boală, ca o pneumonie. În locul aerului este lichid, În locul roșeței este negru. Nici să tragi aer pe gură nu ajută. Chiar îți dăunează. Cantitatea de aer mare pe care o muști te îneacă, o simți în gât precum niște amigdalite inflamate. Ochii te ustură, lăcrimezi, dar nu mai știi de ce, te ștergi, inspiri din nou, dar ai timp să te gandești dacă inspiri. Sunt alegeri diferite și semnificative.